“Perseverare diabolicum”

Mi s-a întâmplat destul de des să văd lume care contestă, cu sau fără argumente, drumul care duce spre inovație.

Credit: Tina M89/Flickr

 

Două critici majore apar în mod recurent. Prima dintre ele spune că inovația, deși țintă admirabilă și dorită ca eveniment în sine, nu se poate realiza în contextul românesc, din multe și prea complicate motive. A doua critică, un fel de contragreutate apărută în cazul în care se spulberă prima opțiune, spune că oricum, și dacă s-ar putea realiza inovație în România, rezultatul acesteia nu ar aduce nici un beneficiu economic pentru inovator, din cauză că inovatorul ar trebui să consume prea multe resurse pentru educarea pieței. Un mod elegant de a spune că, de fapt, până la urmă capra ta tot o să moară.

 

Dar să plecăm de la bază și să încercăm să izolăm problema. Inovația înseamnă multe lucruri pentru tot atât de mulți oameni. De multe ori inovația este sinonimă cu cercetarea. Alteori cele două sunt confundate una cu cealalta. Principial este adevărat că mult din ceea ce ajunge să fie inovație într-un final își are izvorul în cercetare. Economic vorbind însă, o “descoperire”, o “teorie” sau o “invenție” nu sunt inovații pentru că nu aduc încă din laborator o schimbare palpabilă, cu efecte materiale evidente asupra țesutului economic în care trăiesc oamenii. Pe scurt, inovația, pentru a fi economic acceptată și categorisită ca atare, trebuie să producă bani.

 

Problema noastră nu se numește de fapt inovație, ci antreprenoriat

Și aici începe un ciclu economic foarte important. În contextul în care acest parcurs al inovației este nesigur și apar continuu dubii asupra existenței unui nivel de profitabilitate satisfăcător, începi și îți pui tot felul de întrebări. Oare există o piață pentru rezultatul acestui drum? Cum să îți dai seama dacă cineva ar cumpăra ceva ce nu există? Realitatea ne spune că nu ai cum să îți răspunzi la întrebări în mod definitiv. Tot ce se poate face este să aproximezi, folosind sau nu intuiție sau alte elemente predictive similare, care ar putea fi rezultatele demersurilor. Urmează ca apoi să iei o decizie, dacă îți asumi sau nu acest risc. Iar în cazul în care riscul este acceptabil și drumul se începe, felicitări, ai devenit un antreprenor!

 

Tocmai în acest punct filmul nostru general se rupe, problema inovației se complică exponențial și obstacolele imposibile se înmulțesc precum proverbialii iepuri. Până aici e simplu și clar pentru toată lumea, iar dincolo “hic sunt dragones”.

 

După cum vedeți, problema noastră s-a circumscris natural, numai că noi nu reușim să îi zicem pe nume. Problema noastră nu se numește de fapt inovație, ci antreprenoriat. Problema noastră de bază este că nu înțelegem, nu recunoaștem, nu ne putem asuma antreprenoriatul.

 

Și de aici ne putem întoarce la chestiunile de bază. Inovație în România nu poate să existe nu pentru că ar fi ceva motive majore, abstracte și peste puterile noastre. Nu, nu. Inovație în România nu poate să existe atâta timp cât nu sunt destui antreprenori. Atâta timp cât nu există motivație din partea lui George să devină mai competitiv și mai ieftin decât Paul, sau din partea lui Ion să facă mai multă brânză (mai bună) decât Luca.

 

Inovația nu se teleportează dintr-un paradis economic îndepărtat, eventual prin bunăvoința partenerilor noștrii de schimburi culturale și de afaceri. Acela se numește colonialism și de obicei se termină cu o constatare sumbră că scoicile nu fac doi lei sau că televizoarele lor sunt la fel de proaste ca și ale noastre. Inovația nu o să fie o zână la care va trebui să ne rugăm, să aducem ofrande, să facem legi, să tăiem capete, să înființăm comisii, sperând în van că ea va apărea și va agita bagheta magică ce ne va satisface toate dorințele. În România, inovația va veni în trepte, după multă sudoare, ceva sânge și multe multe cucuie. Perseverența celor care își doresc mai mult, mai repede, mai bine va aduce încet încet inovația în România.

 

Și tot perseverența îi va asigura și succesul economic într-o piață atât de “dificilă”. Pentru că, tocmai în spiritul criticii numărul doi, piața se va încăpățâna să înfrunte cu sfidare valurile de îmbunătățiri și avantaje care se vor sparge pe țărmurile noastre. Mai mult ca sigur orice inovație va trebui să transpire șapte cămăși. Să schimbe minți, oameni, mașini, echipamente, hârtii, ștampile. Să fie gata să alunece, să se strecoare, să caute cu orice preț o pârghie, un loc de sprijin. Și mai ales va trebui ca cei care o promovează sa persevereze. Să creadă în ea, să creadă în ei și să creadă în faptul că drumul pe care și l-au ales este lung și anevoios.

 

La finalul drumului, numai ei vor putea evalua dacă a fost sau nu profitabil, dacă a meritat sau nu efortul de educație și promovare. Iar dacă a meritat efortul, sigur se vor găsi biografi care să puncteze natura “diabolică” a demersului.

 

 

 

Îndrăgostit de Ubuntu, cu un puternic interes către robotică, inovație și tehnologia informației în toate încarnările ei, Daniel Enache este Product & Business Development la Digital Data Tech, un dezvoltator de soluții semantice. Daniel este un susținător al inovației și antreprenoriatului și a investit de-a lungul timpului în start-up-uri (2Parale, cea mai mare rețea de marketing afiliat din România, Spada Digital Media, o agenție de social media).

Alte articole