Replici în 3D

Acolo unde nimeni nu s-a mai avântat vreodată, în secolul XXIV al USS Enterprise şi al său Jean-Luc Picard, replicatorul e o prezenţă banală. Câteva secole înainte, protoarhetipul său, printingul 3D, iese din faza de garaj şi sugerează o nouă revoluţie industrială. 

 

Garage Days Re-Revisited! Doar că de data asta nu e EP-ul Metallica. Suntem în California anului 1939, în Palo Alto. Nici un ecou, nimic? Ei, bine, doi absolvenţi ai universităţii Stanford, William Hewlett şi David Packard, deschid o mică firmă în garajul celui din urmă. Investesc în ea 538 de dolari şi îi hotărăsc numele, să-l mai spunem?, dând cu banul.

 

Nu departe de acelaşi Palo Alto, patru decenii mai târziu, Steve Wozniak şi Steve Jobs încep să asambleze computere în garajul din Los Alamos al părinţilor lui Jobs. Ambii lucraseră pentru HP şi au pus bazele Apple după ce încercaseră zadarnic să producă acolo computerul pe care îl inventaseră. Iar lista poate continua cu garajul din Seattle în care Jeff Bezos a instalat în 1995 trei staţii Sun şi a lansat Amazon.com, cu cel din Menlo Park (California) pe care Larry Page şi Sergey Brin l-au închiriat în 1998 pentru a lucra la un motor de căutare, sau, mai nou, cu cel al lui Jay Leno. Ceva nu se leagă?

 

Ei, bine, am putea spune că, uneori, pentru a vedea în viitor, ajunge să arunci o privire înspre garajul potrivit, fie el şi al prezentatorului The Tonight Show. E adevărat, Leno nu inventează nimic – cel puțin nu acolo -, dar și-a cumpărat echipamente din cele mai moderne şi suficient de scumpe încât să pară venite din universul Star Trek pentru a-și ține cu motorul pornit cele peste 100 de mașini și 90 de motociclete de colecţie. Printre ele şi un White Steamer din 1907, căruia i s-a defectat una din piesele care preîncălzesc apa înainte de a intra în motorul cu aburi.

 

Un om obișnuit (dar ce om obișnuit mai are azi o mașină cu aburi?) ar fi început să caute piesa pe eBay sau la alți proprietari ai modelului. Dacă nu ar fi găsit-o, ar fi încercat să apeleze la o turnătorie care mai întâi ar fi făcut o schiță a piesei, apoi o matriță dintr-un material foarte rezistent în care să fie turnat aluminiu topit. Ar fi durat câteva săptămâni bune şi ar fi costat o grămadă de bani. Leno a făcut însă altceva. A pus piesa defectă într-un scanner 3D produs de NextEngine, unul dintre cele mai bune din gama sa, a creat un fișier digital – o schiță în trei dimensiuni dacă vreţi – şi l-a printat apoi cu ajutorul unei imprimante 3D Dimension. 33 de ore mai târziu, piesa era construită.

 

Începutul sfârşitului?

Phil Reeves a pariat în urmă cu aproape 20 de ani că acesta va fi viitorul.  Managing Director al Econolyst Ltd., Marea Britanie, a ajuns să lucreze cu unele din cele mai mari companii din lume, de la Bentley la Airbus, ajutându-le să integreze acest tip de producție în marea schemă a producției de bunuri fizice.”Dacă lucrez în domeniul producției trebuie să mă gândesc la toate echipamentele în care trebuie să investesc. Mulți aleg să producă în China pentru că e mai ieftin, pe când această tehnologie îmi permite să mă gândesc diferit la locul unde îmi fac produsele”, spune Reeves într-un interviu pentru Das Cloud.

 

E de 30 de ori mai ieftin să cumperi o farfurie de la IKEA, decât să o produci acasă cu materia prima folosită în printingul 3D

 

O revoluţie există, aşadar, în primul rând pentru cei care produc deja, indiferent că o fac în unităţi proprii sau externalizând către mari fabrici. Tehnologia printului 3D va favoriza descentralizarea producției de la mari fabrici către zone cât mai apropiate de locul de vânzare al unui produs, reducând considerabil costurile de transport şi durata de livrare.

 

Să fie primele semne ale apocalipsei producţiei de masă? Potrivit unui raport de anul acesta al Deloitte, care evaluează la 200 de milioane de dolari piaţa de imprimante 3D, e de 30 de ori mai ieftin să cumperi o farfurie de la IKEA decât să o produci acasă cu materia prima folosită în printingul tridimensional.

 

Producţia aditivă – termenul derivă din procesul efectiv de printare 3D, în care materialul este adăugat treptat pentru formarea unui produs, nu îndepărtat – ar avea sens în clipa de faţă doar pentru o categorie limitată de produse. Concret, obiecte care nu se mai află pe o linie de producție, iar cererea pentru ele e foarte mică – vezi piesa lui Jay Leno. Dar și cele care necesită o customizare complet aparte – 3DP face anual 20 de milioane de proteze auditive după conturul exact al urechii clienților – sau cele cu un design atât de complex încât nu ar putea fi realizate altfel decât adăugând strat cu strat orizontal materialul din care sunt produse – cum ar fi piesele folosite în industria auto sau, de ce nu, fluierul Das Cloud pe care l-am printat anul trecut, cu o bilă construită în interior.

 

Printul sunt eu

”Posibilitatea de a personaliza în masă și de a face produse individuale pentru consumatori individuali deschide o oportunitate imensă, aproape ne duce înapoi în perioada manufacturii (craft industry) în care obiectele erau făcute pentru indivizi”, crede Reeves. Dar înainte de a ajunge la o vulgarizare a producţiei, astfel încât oricine să-și poată printa dorinţele într-o realitate palpabilă, rămân de trecut cel puțin două hopuri.

 “Mulți producători au început să-și facă imagini 3D ale produselor pe care le vând, pentru că în viitor vor vinde nu doar produse, ci și fișiere” – Phil Reeves, Econolyst

 

1. imprimantele 3D bune sunt scumpe. Toate exemplele de utilizări din prezent, chiar și das fluierul, folosesc imprimante 3D profesionale, ale căror preţuri încep de la 10.000 de euro și pot urca până la sute de mii. Adevărat, există şi imprimante pentru acasă care pot fi cumpărate şi cu 500 de dolari, gamă în care cel mai popular model, MakerBot Replicator, costă 1.700 de dolari. Numai că obiectele care pot fi printate acum cu ele sunt limitate în general la mici jucării de plastic. Posibilitatea de a produce obiecte din metal, bunăoară, e menționată doar pe ambalajul imprimantelor folosite acum în uzine.

 

2. să ai acum o imprimantă 3D acasă e ca și cum ai avea un iPhone cu acces la un App Store cu doar câteva aplicații, nu 560.000.  Cei fără cunoștințe de design de produs trebuie să se limiteze la cele câteva librării online specializate, gen Thingiverse sau secţiunea Physibles de pe Pirate Bay. Sau, dacă sunt dispuși să renunțe la ideea unor forme riguroase, pot fotografia din mai multe unghiuri obiectul pe care vor să-l printeze şi să trimită apoi imaginile pe Hypr3D.com, care va genera pentru ei o imagine 3D aproximativă. Rămâne oricând şi varianta unui scanner 3D, doar că prețul acestora e de multe ori mai mare decât al imprimantei.

 

În viitorul nu foarte îndepărtat, completează Reeves, accesul la o modele 3D ale obiectelor din jur va fi îmbunătățit. Dar asta e doar o faţă a monedei, pentru că, pe de altă parte, adaugă el “mulți producători au început să-și facă imagini 3D ale produselor pe care le vând, pentru că în viitor vor vinde nu doar produse, ci și fișiere”.

 

“E o nouă economie”

Bill Gates avea pe la-nceputul anilor ’70 viziunea unui ”calculator în fiecare casă”. Ne putem imagina acelaşi lucru în cazul imprimantelor 3D? Oamenii industriei văd mai degrabă un viitor în care vor exista centre de printat aproape de casă, așa cum la de pe acum desuetele internet café-uri veneau cei care nu avea un calculator în casă, la care oamenii vor putea veni cu fișierul lor pentru a-și fabrica produsul la o imprimantă profesională. Sculpteo o face deja: primește fișiere și expediază produse oriunde în lume.

 

Într-un viitor (nu foarte) îndepărtat, serviciile de livrare acasă ar putea deveni la fel de utile precum trimisul de scrisori. Dacă pe magazinele online de astăzi îți alegi produsul și-l personalizezi în funcție de dimensiune sau culoare pentru a-ți fi livrat acasă, customizarea 2.0 s-ar putea extinde către niveluri de nebănuit, cu o durată de livrare echivalentă cu timpul în care dai click comenzii de “print”.

 

O întreagă economie ar fi amenințată odată ce-și pierde suportul unui obiect fizic la fel de ușor pe cât e să descarci un film de pe torrente. Mai mult, o bună parte a acesteia s-ar blura și ar scăpa de controlul mecanismelor de astăzi pe care statul modern le-a pus în societate între cei care cumpără și cei care produc. “Există o economie emergentă în domeniul creării de date în format digital. Fie pentru a fi date gratuit între oameni, fie pentru a fi vândute între oameni. E o nouă economie”, mai spune Reeves.

 

Iar o nouă economie presupune noi mecanisme. Să partajezi o oră de muzică proastă poate fi şi o crimă împotriva (urechilor) umanităţii. Să partajezi fișierul unei lămpi care va lua foc după 3 ore de utilizare continuă e însă o altfel de poveste. Una ale cărei replici nu pot fi lăsate la voia întâmplării. Aşa ceva nu trebuie să se întâmple!

 

 

 

Alte articole