Meşteşukari de şcoală nouă

Un workshop de meșteșuguri țigănești în mijlocul Bucureștiului te-nvață cum să ții ciocanul în mână când croiești lovituri alamei și cum să cioplești tacticos cu briceagul neiertător în lingura de lemn.

Căldărarul Emil știe cum trebuie dat cu ciocanul să nu faci febră musculară. Foto: Meșteșukar

 

“Vă aduc la cunoștință că pot să prelucrez orice metal. Vreau să le fac multă concurență celor industriale. Made in China trebuie să dispară”, e speranța șugubață a lui Emil, căldărar sosit la Facultatea de Arhitectură din București ca să pună de-un joint venture cu studenții de la design cu idei mai puțin arhaice decât ale lui. Îi trebuie 4.000 de lovituri perfecte de ciocan ca să scoată la capăt un ibric de alamă pe care-l vinde la marginea drumului, undeva pe lângă Sibiu, în localitatea Brateiu.

“Vă aduc la cunoștință că pot să prelucrez orice metal. Vreau să le fac multă concurență celor industriale. Made in China trebuie să dispară” – Emil, meşter căldărar

 

Acum a venit la București, chemat la un atelier de două zile, “Creează obiecte meșteșukare”, organizat de asociația “Romano Cher-Casa Romilor”. Stăpânește destul de bine limbajul de specialitate al comerciantului când se adresează studenților la design interior într-o aulă a Universității de Arhitectură și Urbanism “Ion Mincu”: “Fac treaba asta începând cu 1950. La început făceam doar cazane de țuică, eram axați doar pe câteva produse, însă am decis să diversific. Îmi place să descopăr noi obiecte, un nou design”.

 

Mutat mai apoi într-o altă sală unde are acces la aproape tot ce-i trebuie să se apuce de lucru, mustăciosul Emil strâmbă din nas că nu are la îndemână și foc în lupta cu folia groasă de alamă pe care vrea să o transforme într-o farfurioară. “Fără foc nu poți face mare lucru”, îi spune el unui student cu ochelari pe nas, care ține oarecum crispat de coada ciocanului. Are un cerc mărișor de alamă pe care trebuie să-l lovească cu ciocanul de o nicovală ca să-i facă un fund adânc, cât să iasă farfurioara. “Lovește din încheietură că altfel te doare antebrațul. Și dă-i că nu-l doare”, îl sfătuiește molcom pe învățăcel.

 

Ca Emil sunt o mână de țigani în atelierul improvizat de la Arhitectură, fiecare cu meșteșugul lui. Ei și-ar dori să înțeleagă mai bine ce vrea piața asta nouă de la talentul lor, iar pentru asta sunt dispuși să dea frâu liber imaginației studenților.

 

Argintarul Onuț suflă de mama focului ca să nască un inel. Foto: Meșteșukar

 

Meșteșugul ca buletin de identitate

 

“Obiectele făcute de meșteșugarii țigani au o taină anume, o căldură, o plasticitate, crează o altfel de apropiere”, spune Mihaela Șchiopu, lector universitar la Facultatea de Arhitectură de Interior. Meșteșugul lor este mai mult decât o muncă, spune și Ciprian Necula, manager de proiect: “Este un cod de valori și dă identitate de grup”. Romii sunt, de altfel, denumiți, în funcție de meșteșugurile pe care le practică, astfel că în România există 18 ramuri de romi, mai spune Necula. Buni meșteșugari, buni muzicieni, buni dansatori. Acestea sunt printre puținele stereotipuri pozitive care circulă în jurul țiganilor, conform etnobarometrelor citate de Ciprian Necula.

 

Gamy e un gabor ce îndoaie burlane cât ai zice pește. De față cu lumea, până să pună mâna pe ciocan, știe să se laude, nu glumă. “Fac burlane pentru hote, diverse accesorii decorative, artă monumentală. Toate executate cu mână liberă, pare o laudă, dar fac orice tip de lucrare ce pare în relief, în basorelief. N-are rost să mă laud că sunt nepotul lui Michelangelo”, stârnește el hohote până să scoată la iveală un cap monumental de Decebal împănat cu lupi, lucrat în relief numai din ciocan pe o bucată mare de tablă.

 

Argintarul Onuț, în schimb, e mai frumos îmbrăcat, cu cămașă neagră bine croită, dar cu aceeași mustață șmecheră la vedere. Își lasă pălăria pe masă când vorbește și o face sfios. “Mi-a zis tata: Măi, tată, dacă nu-i dai metalului puțin din sufletul tău, nu realizezi nimic”. Ridică apoi ochii spre aulă și cuvântează umil spre public: “Dacă am fi ajutați de luminatele dumneavoastră minți, am putea face împreună lucruri unicate, dar numai prin pasiune”.

 

Lingură de luat acasă

Florica de la Medgidia într-un session de îndoit nuiele. Foto: Meșteșukar

 

În sala de lucru, printre lovituri hotărâte de ciocan, Florica de la Medgidia împletește imperturbabilă un coșuleț de nuiele în care studenta ucenică de lângă ea o să pună câteva ouă de Paști. Lucrul cu răchita nu mai e la fel de profitabil ca acum câțiva ani. “Cei mai tineri își caută alte job-uri”, spune ea. Cu toate astea, tot mai sunt 80 de persoane care împletesc coșuri și alte obiecte din nuiele acolo la Constanța. “În anii 90, eu câștigam 5.000 de lei, iar soțul numai 3.000, deși era profesor. Vindeam în Portugalia și Spania. Acum nu mai găsim răchită aici, așa că trebuie să o luăm de la Iași”, spune ea.

 

Poate oricând să bage mâna în foc pentru ce meșteșugește: “E mai rezistentă o pungă de plastic decât un coș? Eu mi-am dat răspunsul acum 30 de ani. În plus, celofanul putrezește în 300 de ani. Coșul îl ții o iarnă în ploaie și putrezește”. Se chinuie să pună de-o asociație ca să vândă mai bine ce produce, dar e cam descumpănită. “România nu avea nevoie de nici un import. Aveam de toate. Toată bogăția României o cumpărăm acum de afară”.

 

Și mâinile fine se pot pricepe la scos meșteșuguri țigănești. Foto: Meșteșukar

 

Bagoly Levente, student la Facultatea de Design de Produs, a apucat să scoată din ciocan o farfurie de alamă, chiar și fără focul pe care-l regretă căldărarul Emil. A mai cioplit la o lingură de lemn, de care i-a plăcut mai mult, așa că a luat-o acasă, “că e handmade by me”. Crede că handmade-ul țigănesc, dar nu numai, ar putea avea o şansă doar dacă este pus într-un context mai generos: “Nu pot scoate profituri mari pentru că nu pot ține ritmul cu industria. Nu pot face bani foarte mulți doar din vânzări. Trebuie să profite mai mult din turism”.

 

Până atunci: Avelo Bahtalo!

Alte articole