Anarhia în 140 de caractere

Twitterul a pus hotărât umărul la succesul unui protest de jumătate de milion de britanici. De urmărit viralizarea online a unor nemulțumiri studențești. Azi, de la ora 20.30, la Noul Cinematograf al Regizorului Român.

 

“Noi, studenții de la University College London am ocupat sediul clădirii în semn de protest față de tăierile de buget și creșterea taxelor de școlarizare”. E unul dintre tweet-urile în toamna lui 2010 care au dat startul nu doar unor proteste care au ținut sub asediul studenților timp de șase luni zeci de universități britanice, ci și comanda “Motor!” pentru un film documentar despre nemulțumirile care au culminat cu cel mai mare protest londonez de la cel față de războiul din Irak din 2003.

 

The Real Social Network, film documentar difuzat în cadrul Festivalului One World, urmărește coalizarea on și offline a studenților britanici din toamna lui 2010 și până în primăvara anului următor. După șase luni de filmare, Ludovica Fales, Srdjan Keca și Isis Thompson, proaspeți absolvenți de facultate de film, au realizat un document de 75 de minute. În care Twitter, Facebook și restul ustensilelor social media au ridicat cum nu se putea mai bine mingi la fileu celor care nu se fac, în general, auziți în spațiul public.

”Un student a putut folosi la un moment dat o parte din ceea ce filmasem pentru a se apăra într-un proces în care a fost ulterior implicat” – Isis Thompson

 

Das Cloud a stat de vorbă cu doi dintre regizorii documentarului, Ludovica Fales și Isis Thompson, precum și cu editorul celor șase luni de filmare brută, românca Adelina Bichiș.

 

Cum ați intrat în contact cu studenții protestatari? Cât de greu a fost să îi abordați?

 

Isis Thompson: Am început întâmplător proiectul, eram încă studente. Urmăream deja ce se petrece, pe Twitter. Eram cu ochii pe toate mișcările Occupy din Marea Britanie. Am decis să mergem la UCL (University College London) să vedem ce se întâmplă pentru că știam că și acolo studenții ocupaseră sediul instituției. Am intrat pur și simplu cu niște prăjituri, ei ne-au îmbrățișat și ne-au primit cu căldură. Am început să le urmărim întrunirile și am dorit în prima instanță să facem un video promoțional pentru ei. L-am filmat în două zile, cu tot cu editat și l-am urcat apoi pe YouTube. Într-o singură zi a avut 1.000 de vizualizări; a fost al doilea cel mai vizionat film activist din Marea Britanie de pe YouTube din acea zi. Ni se părea atât de special ce făceau încât le-am propus să documentăm în continuare acțiunea lor. Erau deja familiarizați cu noi, așa că au acceptat cu ușurință. Nu eram percepuți la fel ca restul presei mainstream, față de care erau extrem de precauți, noi eram de-o vârstă cu ei.

 

Forțele de ordine au avut un Big Brother studențesc pe cap.

 

Am decis să facem un film observațional, așa că nu am dorit să ne includem în ceea ce filmam, dar se vedea, pe de altă parte, clar de partea cui eram. Această decizie a fost la un moment dat de ajutor în cazul unui student care a putut folosi o parte din ceea ce filmasem pentru a se apăra într-un proces în care a fost ulterior implicat. Am reușit nu doar să imortalizăm un eveniment, ci și să fim de ajutor într-un caz punctual.

 

A fost foarte greu o vreme să ne stabilim un ritm de lucru, pentru că se întâmplau așa multe în același timp încât ne era greu să urmărim tot procesul, protestele izbucneau unul după altul în universitățile din toată țara, trebuia să fim în mai multe locuri în același timp.

 

Ludovica Fales: Deciziile din cadru UCL se luau pe bază de consens. Tu vorbești, eu nu sunt de acord, tu îmi spui de ce crezi că ar trebui să fiu de acord. Și poate mă convingi, iar la sfârșit voi fi de acord cu opinia ta. Modul de luare a deciziilor era complet diferit de cel pe care îl vedem în parlamentul britanic, de exemplu. Sistemul acesta e oarecum vulnerabil, dar era tototdată mai accesibil pentru toată lumea. E oarecum similar cu Twitter, doar că în viața reală. Lansezi o opinie, după care oamenii încep să urmărească opinia ta, care se răspândește peste tot, iar opinia se formează în comun. E o formă diferită de democrație, trebuie să fii mai onest, mai puțin centrat pe ego-ul personal și mai mult orientat spre ascultare.

”Unul dintre sloganele lor era “Suntem peste tot” și, într-adevăr, erau peste tot. În online și în offline” – Isis Thompson

 

Cât timp ați filmat?

 

Isis: Am filmat, în total, timp de vreo șase luni. Am început în noiembrie 2010, și am terminat pe 26 martie 2011, când a avut loc marele protest împotriva tăierilor bugetare (la care au participat aproximativ 500.000 de demonstranți, adunați în Hyde Park). Era cel mai mare protest din Marea Britanie de la cel din 2003, când s-a ieșit pe străzi împotriva războiului din Irak.

 

Ați spus că protestatarii pe care i-ați filmat sunt complet diferiți față de cei din generațiile anterioare? În ce sens a ajutat social media la această diferențiere?

 

Isis: Social media a funcționat doar pentru că exista o comunitate în prealabil, una reală, în care oamenii iau parte la un proces comun și împărțeau totodată un spațiu comun. Lucrul interesant pe care l-am observat a fost că oamenii comunicau online și offline în același timp, cele două dimensiuni erau complementare. Nu erau diferențe mari între una și alta. Sala în care stăteam la UCL a devenit un centru pentru toată mișcarea Occupy din Marea Britanie. Acolo erau cei mai media savvy studenți, cu cele mai multe contacte, care erau capabili să aibă acces la un public foarte variat. Se pricepeau să se promoveze foarte bine, combinând diferite metode, fie că e vorba de social media, de flash-mob-uri, întruniri, proteste. Unul dintre sloganele lor era “Suntem peste tot” și, într-adevăr, erau peste tot. În online și în offline. La un moment dat erau 56 de universități în Marea Britanie ocupate în același timp. Dacă oamenii nu ar fi putut vedea ce se dă pe Twitter într-o parte sau în alta, nu s-ar fi ajuns la un asemenea număr. O universitate avea doar șase studenți care ocupaseră sediul, dar se simțeau solidari cu restul protestatarilor din celelalte universități.

Studenții au mutat geotaggingul în stradă pentru a scăpa de cordoanele de poliție.

 

Ludovica: Social media a mai jucat un rol important, pentru că aici nu se dorea nimeni lider, nimeni nu dorea să identifice un lider. Oricine avea ceva interesant de spus, era acceptat în spațiul virtual. De aceea și noi am urmărit în timpul filmării mai multe personaje, nu ne-am dorit să urmărim doar pe cineva anume.

 

Când ați reușit să faceți editarea unor materiale brute atât de mari?

 

Adelina Bichiș: Editam deja în timp ce se făceau filmările, mai ales spre sfârșit. Am terminat tot documentarul în noiembrie 2011. Cred că timingul a fost bun, pentru că evenimentele s-au mai distilat odată cu trecerea timpului. A ieșit, la sfârșit, o unealtă cu ajutorul căreia cei prezenți la mișcarea de protest au putut să reflecteze cum au devenit din liberal democrați niște anarhiști.

Alte articole