Seriale la kilogram

Ați mâncat pe pâine toate sezoanele din “Breaking Bad” într-un singur week-end? Sau toată publicitatea boemă din “Mad Man” week-end-ul următor? Stați liniștiți cu laptopurile în poală, nu sunteți singurii.

William Hook / Flickr

 

Mai țineți minte “Beverly Hills”-ul, ăla vechi, 90210, al anilor ’90, cu care am crescut o seamă dintre noi? Cu frații Brandon și Brenda, nu cel nou, cu urmașii lor, Dixon și Debbie. Și pauzele lungi de o săptămână pe care le înduram de la un episod la altul. Zece sezoane au fost de toate. Înmulțite cu o medie de 30 de episoade pe sezon. Înmulțite apoi cu vreo 90 de minute, media unui episod cu publicitate inclusă transmis duminica după-amiaza. Ies 27.000 de minute. Adică 450 de ore.

 

Cele 450 de ore răsfirate de-a lungul unui întreg deceniu nouă, se pot condensa astăzi în vreo trei săptămâni de supradoză nostalgică cu Brenda, Brandon and Co. Fără reclame enervante, fără vreme de discutat ce-o să fie în următorul episod, fără ritualuri sociale de genul: “Trebuie să fiu la ora aia acasă în fața televizorului că nu vreau să ratez nici un episod”. Doar cu laptopul în brațe pe canapea, cu stream-ul de pe Netflix (pentru americani) sau direct de pe Vplay-ul românesc, fără bani și, mai ales, fără hiatus-uri nesfârșite între sezoane.

 

Frenezia serialelor văzute compulsiv este o practică dezvoltată de când cu apariția steaming-ului și download-ului pe internet.

Ca orice medium narativ, televiziunea permite stabilirea de legături puternice cu personajele dintr-un serial. Odată cu apariția internetului, tensiunea s-a mai diluat. Azi urmărim seriale la kilogram, câte două-trei în paralel, unii dintre noi. Noile tehnologii ne transformă în stăpâni cu puteri discreționare asupra momentului în care vrem să vedem un serial sau altul. De la efemerul episod din “Beverly Hills, 90210”, pe care l-ai ratat într-una din duminicile anilor ’90, s-a ajuns la conținut ce se colecționează, în cloud sau în seturi de DVD-uri. Toate sezoanele din “Seinfeld” așezate la loc de cinste în raftul din living sunt noua bibliotecă.

 

Frenezia serialelor văzute compulsiv este o practică dezvoltată de când cu apariția steaming-ului și download-ului pe internet. S-a găsit și un termen pentru acest comportament: binge tv consumption (binge = orgie). Sub această umbrelă e încadrat orice consum necontrolat: fie mai mult de trei episoade dintr-o tv-drama bine construită de o oră, fie peste șase episoade dintr-o comedie light de o jumătate de oră.

 

”Pe net e altceva, pentru că eu sunt cea care decide cât, unde și ce văd” – Ioana Calen

În România, serialele online sunt la fel de prizate, iar consumul lor în cantități serioase e o practică socială vizibilă. Măsura obiceiului e dată de pleiada de site-uri unde se poate urmări la stream aproape tot ce apare peste Ocean, și încă la delay de doar câteva zeci de minute. Și mai e dată și de zumzăiala din jurul acestor site-uri. Singurul cu cifre pe trafic.ro, serialepenet.ro, are o audienţă de peste 180.000 de vizitatori unici pe lună. Iar un altul, Vplay, numără 32.000 de fani pe Facebook. La o scurtă investigație făcută cu ajutorul Google Insights for Search, vedem clar interesul tot mai crescut în ultimii doi ani pentru termeni precum “seriale online”.

 

 

 

S-a pierdut poate farmecul așteptatului săptămânal pentru un nou episod din Twin Peaks și facem, în schimb, chiolhane cu seriale. Mai lejer și mai social versus mai intens și mai personal. Voi cum preferați?

 

Redactorii Das Cloud vă împărtășesc obiceiul lor de devorat seriale la kilogram, precum și show-urile lor favorite.

 

Ioana Calen

”Prefer în ultima vreme să mă uit la seriale britanice. Cu episoade mai puține și fără nevoia de a duce maratoane” – Cosmin Popan

Sunt genul de consumator obsesiv-compulsiv care nu poate lăsa o carte din mână, chiar dacă nu îi mai place, până la ultima pagină, și la fel mi se întâmplă cu serialele. Nu am urmărit niciodată seriale la televizor cu consecvență, pentru că îmi pierdeam interesul de la o săptămână la alta. Pe net e altceva, pentru că eu sunt cea care decide ce, cât, unde și ce văd. Am început cu “Shameless”, UK și US, un serial care mă face să râd în hohote. “Lucky Louie” mi se pare cea mai bună comedie despre relații pe care am văzut-o în ultimii ani. Am perioade în care mi se pune pata pe un serial și nu pot să mă dezlipesc de laptop până la ultimul episod, cum a fost cazul serialului despre familia Borgia. De “Lie to Me” m-am plictisit repede pentru că eram trecută prin “Doctor House”, iar personajele sunt extrem de asemănătoare, ceea ce-l face pe Lightman previzibil. Ceea ce nu m-a oprit să văd toate sezoanele. Am un sentiment de vinovăție după fiecare seară în care urmăresc mai mult de 5 episoade dintr-un serial odată, că nu ma pot abține să nu mă gândesc că aș fi putut citi o carte în tot acest timp.

 

Cosmin Popan

Cea mai rodnică perioadă de urmărit seriale la grămadă s-a petrecut acum vreo trei ani, când urmăream în paralel “Heroes”, “Dexter”, “Mad Men”, “The Office” (US) și “Californication”. A fost un efort susținut, trebuia să știu când apare următorul episod, aproape că îmi făcusem un ritual și știam în care dintre zile trebuie să iau torenții la puricat în căutarea noilor episoade. “Heroes”, “Dexter” și “Mad Men” le-am prins de la primele episoade și nu a trebuit să fac intoxicare ca să recuperez. De “Heroes” chiar m-am plictisit, pentru că erau deja prea multe personaje cu prea multe puteri. “Dexter” și “Mad Men” încă sunt în listă, deși “Dexter” a devenit tot mai previzibil de la un sezon la altul. “The Office” și “Californication”, poate tocmai pentru că le-am prizat în calupuri de câte un sezon pe weekend, m-au plictisit la un moment dat, precum dulciurile luate cu japca. Între timp am mai adăugat în listă “Breaking Bad“, la fel, luat de la primele episoade, și m-a prins, în consecință. Prefer în ultima vreme să mă uit la seriale britanice. Cu episoade mai puține și fără nevoia de a duce maratoane: “The IT Crowd“, “The Mighty Boosh“, “Black Books“. Prinse după ce televiziunile le-au pus cruce. Au fiecare câte 3-4 sezoane și sunt dieta perfectă pentru mine în perioada asta – când mi-am pierdut răbdarea să văd o duzină de sezoane odată dintr-un serial american și când noile sezoane din “Mad Man” și “Breaking Bad”, cu care sunt, ziceam, la zi, nu au început încă.

 

”Nu suport să aştept ani de zile doar ca să văd un final previzibil sau să ghicesc cum umplu scenariştii găurile de conţinut din povestea iniţială” – Miron Ghiu

Miron Ghiu

Obişnuit fiind să mănânc VHS-uri pe pâine imediat ce au apărut centrele de închirieri de casete, consumul fiind pe atunci de cel puţin 2-3 filme zilnic, văzute pe fast-forward ca să pară mai interesante sau încetinite din butonul de play/pauză apăsat intermitent, cultura streamingului nu m-a prins deloc nepregătit. Dacă adaug serialele de la tv, cu “Twin Peaks”, “Caracatiţa” sau “Dosarele X” printre preferatele momentului, şi desene animate din categoria “Exploratorii Spaţiului”, “Ţestoasele Ninja” sau “Captain Planet”, pot spune că sufeream încă din anii ‘90 de o serioasă dependenţă de media. Frustrant pentru cine vrea să prindă dintr-una tot firul acţiunii, fără să depindă de orar şi de o politică a difuzărilor. Renunţând la obiceiul de a mă uita la tv de vreo 10 ani încoace m-am dedicat total download-ului, streaming-ului şi asimilării selective, în viteză, a filmelor împărţite în episoade. Nimic nu se compară cu plăcerea de a vedea pe 12x şi pe skip un serial cu o structură standard, în care nu contează toate replicile, ci doar momentele în care se aude râsul pus din off şi se pot anticipa pauzele de publicitate. Nu suport să aştept ani de zile doar ca să văd un final previzibil sau să ghicesc cum umplu scenariştii găurile de conţinut din povestea iniţială, lungită până în pânzele albe de contracte de marketing. Experimental, am consumat primele cinci serii de “Lost” în mai puţin de o săptămână, printre efectele pe termen scurt ale spălării voluntare pe creier numărându-se faptul că ajunsesem să “recunosc” personaje pe stradă. Văzând, însă, tot în ritmul de câte n episoade la rând, cu salturile de rigoare, seriale ca “Battlestar Galactica” sau “Big Bang Theory”, diferite dar bazate pe acelaşi tip de gimnastică a imaginaţiei, mi-am dat seama că tehnica de a te supradoza cu calupuri de fire epice trebuie doar îmbunătăţită ca să funcţioneze perfect. Încă lucrez la aspectul ăsta şi încerc să-mi amintesc cât mai puţin din poveştile-în serie la care mă uit, reţinând doar esenţialul sau frânturi care contează şi amestecând cât mai mult planurile acţiunii. Câte şi ce seriale la kil am băgat şi bag? N-am să ştiu niciodată. Sufăr de deficit de atenţie şi hiperactivitate media, ca majoritatea utilizatorilor serioşi de internet.

Alte articole