Analogii din pagină

Pe vremea când Internetul încă mai însemna Netscape şi Altavista, decanul Universităţii Stanford îi cerea studentului Sergey Brin să-i prezinte campusul lui Lawrance Page, un tânăr care se gândea să-și înceapă doctoratul acolo. S-au contrazis pe aproape orice temă. Au fost în schimb de acord să construiască Google.

A Google World Wide Web

 

E cel mai folosit motor de căutare din www, iar de luna trecută a devenit şi  una dintre cele mai valoroase 10 companii din lume, conform prețului de tranzacționare pe burse. Pe locul 9, pentru exactitate şi rigurozitate a rezultatelor, de vreme ce vorbim despre o companie ”construită în jurul științei măsurării”, care încearcă să ”sistematizeze tot ce face”, după cum spune Eric Schmidt, CEO-ul Google, citat în articolul lui Nicholas Carr, ”Is Google Making us Stupid”, publicat în 2008 de revista The Atlantic. O companie-verb care a ajuns ceea ce este astăzi pornind de la două, da, două, idei.

”Ne așteptăm ca motoarele de căutare finanțate prin publicitate să fie părtinitoare clienților de publicitate și departe de nevoile utilizatorilor”. – fondatorii Google.

Google s-a născut dintr-o analogie: a lui Lawrance Page. Fiu al unuia dintre pionierii inteligenței artificiale, Larry a fost înconjurat de computere încă de când era mic. Şi-a început studiile la University of Michigan, iar prietenii lui de atunci îl descriu drept ambițios, isteț și ”aproape obsedat de eficiență”, după cum scrie John Battelle în cartea sa “The Search: How Google and Its Rivals Rewrote the Rules of Business andTransformed Our Culture”.

 

La sfârșitul lui 1995, Page s-a mutat în California pentru a-și începe doctoratul în ”computer science”. Visa încă din copilărie să construiască ceva monumental, care să schimbe lumea și știa că nu e loc mai bun ca Universitatea Stanford, cortexul frontal al Silicon Valley, pentru a-şi transforma visul în realitate. În câteva luni a găsit tema pentru dizertație: pe atunci încă o noutate, rețeaua de calculatoare numită World Wide Web. Lansată în 1991, Reţeaua creștea uimitor; existau deja mai mult de jumătate de milion de site-uri, iar în fiecare lună mai apăreau alte 100.000.

Valoarea unei pagini web poate fi măsurată așa cum e evaluată o lucrare științifică.

Page a avut o idee. Și-a dat seama că link-urile din paginile Web reprezintă o analogie la referințele din studiile academice. Ambele denotă valoare. Când un cercetător scrie o lucrare în care citează o lucrare a altcuiva înseamnă că acea sursă primară de informare este importantă. Cu cât o lucrare este mai citată, cu atât mai mult prestigiu capătă autorul ei. Păstrând analogia, când o persoană cu o pagină web citează o altă pagină web şi pune un link către ea, spune implicit că acea pagină este importantă pentru el/ea. Valoarea oricărei pagini, și-a dat seama Page (să fie o predestinare a numelui? – eng: pagină), putea fi cuantificată de numărul de linkuri care trimit către ea.

PR(A) = (1-d) + d (PR(T1)/C(T1) + … + PR(Tn)/C(Tn))  e formula matematică după care Google calcula valoarea unei pagini

 

Page a mai avut o revelație, folosind din nou sistemul surselor bibliografice din lucrările științifice: nu toate linkurile sunt egale între ele. Autoritatea oricărei pagini Web poate fi măsurată după numărul de linkuri care fac trimitere la ea. O pagină cu multe linkuri către ea are o autoritate mai mare decât una cu doar unul sau două linkuri. Cu cât e mai mare autoritatea unei pagini Web, cu atât sunt mai valoroase linkurile pe care le trimite către alte pagini. Același lucru e valabil în mediul academic: să fii menționat într-o lucrare des citată de-a lungul timpului e un fapt mai valoros decât apariţia numelui tău într-o publicație mai puțin citată. Analogia lui Page l-a făcut să realizeze că valoarea oricărei pagini web poate fi estimată printr-o simplă analiză matematică a doi factori: numărul de linkuri care direcționează către acea pagină și autoritatea site-urilor care fac aceste trimiteri. Dacă poți crea o bază de date cu toate linkurile de pe web, ai avea materia primă pentru a alimenta un algoritm matematic ce poate evalua și ordona după valoare toate paginile Web. De la această idee s-a născut cel mai eficient motor de căutare. Dizertația n-a mai fost scrisă niciodată.

Larry Page si Sergey Brin

 

În vara lui 1996, Page şi Brin, un matematician sclipitor, pasionat de subiectul ”data mining”, lansau pe site-ul Stanford o versiune incipientă a Google – pe atunci numită Back-Rub (eng: mângâiere pe spate). După un an au fost nevoiți s-o închidă, pentru că genera un trafic prea mare pentru serverele universității. Dacă era să-și transforme serviciul într-o afacere reală, și-au dat seama Page și Brin, aveau nevoie de o mulțime de bani pentru a cumpăra servere și acces internet. În vara lui 1998, un investitor înstărit din Silicon Valley, Andy Bechtolsheim, cel care fondase compania Sun Microsystems, le-a dat un cec de 100.000 de dolari.

100.000 de dolari – finanțarea inițială a Google

 

Datorită acestui cec, la scurtă vreme a fost înființată compania Google Inc., al cărei motor procesa majoritatea căutărilor pe internet. Compania avea mare succes, cel puțin judecând după traficul pe site, dar avea aceeași problemă pe care o au multe startupuri online: nu exista o rețetă de a face bani din tot acel trafic. Nimeni nu ar fi plătit pentru a căuta pe internet, iar Page și Brin erau împotriva ideii de a plasa publicitate printre rezultatele căutării, temându-se că asta ar corupe obiectivitatea matematică a Google. ”Ne așteptăm”, scriau într-o publicație academică în 1998, ”ca motoarele de căutare finanțate prin publicitate să fie părtinitoare clienților de publicitate și departe de nevoile utilizatorilor”.

 

Dar cei doi tineri știau că nu vor putea trăi toată viața din generozitatea investitorilor. La sfârșitul lui 2000 au venit cu un ingenios plan de a afișa mici reclame contextuale în dreptul rezultatelor căutărilor – un plan care necesita doar un mic compromis de la idealurile lor. În loc să vândă spațiu de publicitate la un preț fix, au decis să facă licitații pentru orice reclamă. Nu era o idee neapărat originală – motorul de căutare GoTo făcea deja licitații pentru reclame –, dar Google era deja suficient de mare pentru a avea într-adevăr impact. Și în vreme ce GoTo afișa reclamele în funcție de prețul plătit pe ele – cu cât prețul era mai mare cu atât mai vizibilă era poziția reclamei – , Google a adăugat în 2002 un nou criteriu. Poziția unei reclame era determinată nu doar de preț, ci și de frecvența cu care utilizatorii Google făceau click pe reclame. Această inovație a făcut ca reclamele Google să rămână, așa cum spune compania, ”relevante” pentru subiectul căutării. Dacă utilizatorii Google nu găseau reclama ca fiind relevantă, nu făceau click pe ea și treptat era scoasă din sistem.

 

Văzute prin ochiul rigurozităţii matematice, judecățile subiective, inclusiv cele estetice, nu-și au locul în sinapsele Google. ”Pe Web, designul a devenit mai mult o știință decât o artă. Pentru că poți repeta atât de repede, pentru că îl poți măsura atât de precis, poți să găsești mici diferențe și să înțelegi matematic care e cea mai bună variantă”, spune Marissa Mayer, vicepreședinte Google. Într-un experiment intern ajuns public, compania a testat 41 de nuanțe de albastru pentru un toolbar pentru a vedea care dintre ele atrage cele mai multe clickuri din partea vizitatorilor. Aceleaşi experimente riguroase au loc şi în privința textelor care descriu produsele Google. ”Trebuie să încerci să faci cuvintele mai puțin umane și mai mult o parte a mașinăriei”, explică Mayer, care a fost angajatul cu numărul 20 al companiei şi care este descrisă într-un articol din New York Times  drept una dintre puținele persoane ”cu acces neîngrădit și influență asupra lui Brin și Page”.

Compania care vrea să organizeze toată informația lumii e la fel de organizată și în interiorul ei. ”Nu pot lucra în acest tip de mediu”, explica în 2009 pe blogul personal Douglas Bowman, atunci design leader al Google, acum creative director al Twitter. ”Când o companie e plină de ingineri, recurge la inginerie pentru a rezolva probleme. Reduce orice decizie la o simplă problemă de logică. Înlătură orice subiectivism și doar analizează datele…acele date ajung în cele din urmă o cârjă pentru fiecare decizie, paralizând compania și împiedicând-o să facă orice decizie curajoasă de design…”

 

 

Alte articole